Astăzi am văzut un copil plângând pe stradă.

Așteptam în stație autobuzul, când bunica lui a trecut pe lângă mine, ținându-l de mână.

-Buniii, vreau și eu…. (cuvinte de neînțeles, sunete amestecate).

-Ce vrei buni, că nu înțeleg?

-Vreau la trambulinăăăăăăăă, reușește în cele din urmă băiețelul să transmită.

-Mergem buni, dar mergem mâine. Îi confirmă bunica.

-Dar eu vreau azi… Vreau acuma…Apoi lacrimile de crocodil i se rostogolesc peste obrăjori, în timp ce vociferează necăjit.

Bunica l-a ținut de mână, mergând mai departe în liniște, în timp ce copilul își plângea supărarea.

Două doamne, de aceeași vârstă cu bunica, comentează lângă: "Ce ți-e cu copiii ăștia din ziua de azi! Doar telefoane știu, stau cu ochii în ecrane toată ziua…"

〰️〰️〰️〰️〰️〰️〰️〰️〰️〰️〰️〰️〰️〰️〰️

Copiii au nevoie să învețe toleranța la frustrare. Iar asta înseamnă uneori să le spunem nu sau să amânăm.

Și să nu simțim că este sfârșitul lumii, nici noi și nici copiii.

Vremurile pe care le trăim nu sunt cele mai ușoare și nici cele mai lejere. În vremea copilăriei mele, cei mai mulți oameni lucrau de la 6 la 3, adică jumătate din zi erau acasă. De la ora 3 și jumătate părinții erau acasă.

Chiar dacă mamele își ocupau timpul cu gătitul, cu curățenia sau alte treburi casnice, măcar erau acasă, fără să primească telefoane de la serviciu pentru diverse probleme, nelămuriri , solicitări. Long story short, părinții ajungeau acasă mai devreme și erau ceva mai relaxați.

Astăzi abia dacă ne terminăm treaba la ora 18. Ajungem acasă în jur de ora 19, iar de la ora 7 seara ne apucăm de toate: de mâncare, de spălat, de îngrijit copiii. Toate acestea se înghesuie într-un timp de 3 ore, la sfârșitul cărora copiii trebuie să fie cu temele făcute, mâncați, spălați, iubiți și înfășurați în pături.

În articolul ce urmează, vă prezint pledoaria mea pentru îmbrățișare, susținută de studii științifice.

Îmbrățișați-vă copiii. Nu o să doară, promit. Iar dacă vă doare, veți găsi vindecare. Sau cel puțin veți ști că puteți începe să o cautați ...

Nu cunosc exact data în care celularul a apărut pe piața românească, însă îmi amintesc că tata și-a cumpărat primul telefon mobil acum 17 ani. Între timp am evoluat la telefoane deștepte, adică un fel de computere de buzunar. Cu toate acestea, se pare că manierele și bunul simț în ceea ce privește întrebuințarea mobilelor în public,( aka lumea civilizată), au rămas agățate undeva în timp. [ 630 more words. ]

https://mamadematei.wordpress.com/…/cum-se-foloseste-in-pub…