Îmi place să calc, mă relaxează să urmăresc cum se îndreaptă cutele, cum părțile șifonate devin netede și totul se aranjează frumos în dulap. În plus, mă pot gândi la ale mele, îmi mai organizez mintal câte ceva de făcut, este un timp productiv dar care nu mă solicită foarte tare.

Daaaar, nu îmi fac o regulă din asta si calc doar când am dispoziția pentru călcat. Uneori calc la nevoie, cand plec pe undeva. Alteori îmi place să calc așternuturile pe care le așez pe pat, parcă și parfumul balsamului rezistă mai mult după fierul de călcat.

Oricum, în ultimii ani am cumpărat haine care se șifonează mai puțin, sunt atentă atunci când le întind și 80% din treaba fierului de călcat este realizată.

Deși trebuie să recunosc că mă satisface maxim să văd toate hainele împachetate și aliniate în dulap, corespunzător, fără umflături și denivelări... Dar asta nu înseamnă că reușesc mă ocup de asta prea des...

It is what it is... 😶

Tocmai ce am terminat de gătit prânzul. Am oprit aragazul şi mă ocup de ultimele farfurii murdare din chiuvetă. Poznaşul aleargă prin sufragerie chiuind, cățelul îl însoțeşte la fel de gălăgios. Televizorul era închis, radio-ul se odihnea şi el. După vreo cinci minute, linişte deplină.

Orice mamă ştie că liniştea asta nu-i a bună, aşa bag repede capul în sufragerie să văd ce a dărâmat/pe unde s-a mai cocoțat/ ce pozne mai face năzdrăvanul.

Dar domnişorul stătea liniştit pe scaunul mare de la birou, savurând un pahar cu apă, pahar pe care eu îl uitasem pe masa înaltă, la care eram convinsă că nu ajunge.

Şi în acel moment, încremenită, cu prosopul de bucătărie în mână, îl priveam pe micul meu, mare acum, cum punea paharul lângă el, astfel încât să nu îl verse, cu câtă grijă îl ducea la gură ca nu cumva să curgă apă pe lângă în timp ce bea din el. Când a deprins toate acestea?

Tot atunci i-am observat degețelele lungi şi mânuțele ferme care altă dată măsurau cât degetul meu mic, fața de băiețel care până mai ieri desena trăsături pufoase de bebeluş, nasul, umerii , bărbia, toate definite acum.

Micul meu e mare… Dar, Doamne, când s-a întâmplat asta?

#carteasaptamanii
Continuarea volumului "Prietena mea genială" de Elena Ferrante.
Aș fi putut să mă refer la cărțile săptămânii, însă acestea două fac parte din tetralogia napoletană, asftel încât pentru mine este una singură. Este o serie captivantă, apreciez complexitatea personajelor, firul narativ, și lejeritatea povestirii, datorită căruia nici nu realizezi că citești, ai impresia că un film mai degrabă se derulează sub ochii tăi, în rândurile cărții.
Am citit cele trei volume în 6 zile. În metrou, autobuz, seara.
Acum mă ocup de ultimul volum, "Povestea fetiței pierdute".
Recomand. :)